Acest aricol conține 6 poze

În partea de sud-est a Olteniei, la confluenţa Oltului cu Dunărea, se află Romanaţiul, o zonă etnografică în care principalele ocupaţii ale locuitorilor au fost din cele mai vechi timpuri agricultura, creşterea vitelor, meşteşugurile casnice, pescuitul, vânatoarea şi comerţul.

Originea obiceiurilor şi tradiţiilor de pe aceste meleaguri derivă din specificul geografic, socio-istoric şi cultural al zonei de câmpie, zonă cu caracter pastoral-agricol.

Alături de cultele legate de sfinţii creştini, obiceiurile şi tradiţiile unei comunităţi rurale sunt practici vechi, de împlinire a vieţii şi a muncii, de prevenire a factorilor malefici, constituind un al doilea suport moral în viaţa materială şi spirituală a oamenilor.

Obiceiurile şi tradiţiile de primăvară păstrează urmele vechilor ritualuri de început de An Nou Pastoral şi sunt adevărate scenarii de înnoire anuală a timpului la sărbătoarea precreştină închinată Cavalerului Trac, divinitate autohtonă de origine traco-dacică, foarte bine reprezentată la nord de Dunăre în aşezările antice din teritoriul sucidavens. Aici s-au descoperit plăci de marmură cu reprezentări ale Cavalerului Trac, un tânar călăreţ în galop însoţit de câini şi acoliţi de vânătoare. Divinitatea era considerată patronul vegetaţiei tinere şi al animalelor, "deschizătorul anului şi al verii pastorale".

Peste sărbătoarea arhaică, biserica creştină a suprapus celebrarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cu reprezentări iconografice similare cu cele ale Cavalerului Trac.

În religia precreştină se aduceau sacrificii fitomorfe acestei divinităţi, ramurile verzi de salcie cu mâţisori, având rol magic de protecţie şi de alungare a spiritelor malefice din gospodării. Aceste ritualuri persistă şi astăzi, în credinţa populară Sfântul Gheorghe apără vitele şi holdele de strigoaicele care le iau mana; de aceea, în ziua sărbătorii, se împodobesc porţile gospodăriilor, uşile caselor şi căile de trecere cu ramuri verzi de salcie şi cu o altă plantă magic-protectoare numită "laptele cucului", "ca să aibă oile lapte tot timpul anului şi să fie ferite de boli".

Ramurile verzi de salcie se găseau la tot pasul pe malurile Dunării şi ale Oltului, simbolizând înnoirea naturii la început de An Nou Pastoral, optimismul oamenilor şi triumful vieţii de-a lungul veacurilor.

Viaţa aşezărilor rurale tradiţionale oltene însemna, înainte de toate, un timp al sărbătorilor de care se leagau credinţe, gesturi, obiecte cu un pronunţat rol magic, iar obiceiurile şi tradiţiile aveau rolul de a regla şi consolida relaţiile intercomunitare. Astfel, Govia este un obicei ce se practica în Câmpia Romanaţiului, la Sfântul Gheorghe ( în unele sate de pe valea Oltului şi a Dunării), în ziua de Florii ( în comuna Vădastra) sau a doua zi de Paşte ( în comunele Islaz şi Izbiceni). Cuvântul "govie" este regionalism de origine slavă, însemnând festivitate, solemnitate, serbare, horă.

În această perioadă, comunitatea sătească din câmpie încheia cu treburile casnice din timpul iernii (ţesut, tors, cusut) şi începea o serie de lucrări pastoral-agrare: alesul oilor, aşezarea stânelor, semănatul porumbului, curăţirea ogrăzilor şi a livezilor etc.

Obiceiul Goviei este atestat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când meşteşugul ţesăturilor de interior ia amploare. În tehnica de lucru se păstrează unele elemente arhaice dar se îmbogăţeşte decorul, coloristica. Govia este un obicei care sugerează fala, mândria, etalarea priceperii şi maiestriei cu care femeile îşi decorau interioarele sau îşi realizau veşmintele. În arta populară românească sunt cunoscute armonia şi proporţiile, calităti estetice definitorii ale poporului nostru pentru felul cum a ştiut să-şi păstreze autenticul nealterat în realizarea acestor obiecte.

Femeile "îşi dădeau în Govie" tot ce lucrau mai frumos în timpul iernii: cămăşi, ii, boscele, batiste, ştergare, scoarţe etc. În această zi festivă, comunitatea locală le admira munca, pentru că fiecare fată sau femeie folosea decoruri în vogă în acea epocă, pentru acel spaţiu ( regiune, sat, cătun ) şi totodată era prilejul de afirmare socială a tinerelor fete de măritat.

Excluzând sărbătoarea pascală când era antrenată întreaga comunitate creştină, Govia, prin caracterul său spectaculos, tineresc, antrena întregul sat. Obiceiul avea, deci, o funcţie socială, de comunicare între membrii unei colectivităţi. Perioada de derulare, ziua de Sfântul Gheorghe, împlica un optimism aparte plin de magie, ca la orice sărbătoare de înnoire a timpului calendaristic.

Govia se derula astfel: cu câteva zile înainte de sărbătoarea creştină dedicată Sfântului Gheorghe, se constituia ceata de 7-8 feciori care participau efectiv la acest obicei. Aceştia tocmeau şi lautarii pentru Govie. De fapt, lăutarii erau tocmiţi o dată pe an, de feciori numiti “garanţi”, să cânte la toate horele şi obiceiurile din cursul acelui an.

În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, câţiva feciori mergeau la pădure cu una, două căruţe să taie crengi mari de salcie, strigând şi veselindu-se în văzul sătenilor, prevestind ca în sat se face Govie. Alţii, în câteva căruţe şi în isonul tarafului de lăutari, străbăteau uliţele satului, întrebând femeile dacă au "odoare" de strigat la Govie. “Odorul” este un regionalism, însemnând cadou, zestre, dota unei fete de măritat. Totodată, odorul era şi obiectul care mijlocea logodna unei fete cu un fecior, în sensul că aceasta i-l dăruia, simbolic, atunci când anunţau că era tocmită nunta celor doi. El consta într-o batistă, batic, mărgele sau alte bijuterii.

Odoarele “date în Govie” erau diverse obiecte cusute sau ţesute: batiste, tulpane, marame, mărgele, ii, căpătâie, perne, scoarţe, ştergare etc. Fiecare femeie îşi dădea odorul cel mai frumos, lucrat în iarna care trecuse.

După ce strângeau suficiente odoare, feciorii aşezau două-trei căruţe, formând o scenă, într-un anumit loc din sat: în poieniţă, în centrul satului, pe deal, pe vale. Scena improvizată era decorată cu ramurile verzi de salcie şi cu odoarele care erau agăţate pe acestea, formând o adevarată expoziţie de artă populară. Obiectele viu colorate ( culorile vii, tonurile de roşu sunt specifice obiectelor populare din zona de câmpie ), pe fundalul verdelui crud al ramurilor de salcie, alcătuiau un decor cromatic şi totodată confereau o notă de exuberanţă, asemănătoare zilelor însorite de vară din câmpia romănăţeană, ce invocau optimismul, căldura, sosirea verii şi veselia.

Spectacolul începea în amiaza zilei, după ce sătenii veneau de la biserică. Taraful de lăutari cânta cântece vechi, specifice Goviei şi zonei, cu versuri de dragoste sau amuzante de genul: " A cui eşti, de unde eşti?/ Eşti a lui mustaţă neagră/ Muşcate-ar neica de barbă…"

Între strofele cântecelor, feciorii, urcaţi în căruţele decorate, aveau pregătite odoare în mâini şi, ridicându-le, strigau în cor. Strigăturile difereau de la sat la sat. Pe valea Oltului, la Rusanesti, Izbiceni, Givarasti, Islaz, acestea erau: "Al cui e!!!". Pe Valea Dunării, la Celei şi Orlea, se striga: "Al cui e acest odor/ Să vie c-un polişor", iar în zona Corabia şi Vişina se folosea un regionalism, ca o atenţionare: "Areci!", apoi se striga în formulele amintite mai sus.

Din mulţime, veneau mândre, fetele şi femeile, care, în schimbul unor sume simbolice de bani, îşi recăpătau odoarele. Obiectele reflectau, de fapt, un anumit nivel social al posesoarelor acestora, după tehnica, materialele şi coloristica folosită.

În continuare, lautarii mai cântau o strofă şi apoi, în isonul muzicii, feciorii repetau secvenţa, până epuizau toate odoarele.

Uneori, se mai strigau în Govie şi copii mici, cu semnificatia să crească mari, sănătoşi şi voioşi precum această zi de sărbătoare. Feciorii îi ridicau şi strigau "Al cui e?" şi, spre amuzamentul mulţimii, copiii plângeau, fiind luaţi în braţe de mamele lor.

În unele sate, cum ar fi Vădastra, sătenii pregăteau la Govie, într-un loc lateral, colaci calzi, bucate coapte în ţeste, şi căni cu vin roşu, împărţindu-le participanţilor la sărbătoare ca alimente rituale, sporind astfel voia bună în comunitate.

După strigături, se încingeau horele. La început, la horă participau toţi sătenii, cu mic cu mare, apoi ramâneau la joc numai tinerii feciori şi fetele de măritat, continuând cu dansuri specifice zonei: Rustemul, Jianca, Sârba, Bordeiaşul, Trandafirul, Galaonul, Hora Nuţii etc. Obiceiul era un prilej de apreciere a hărniciei fetelor de măritat de către feciori, un prilej de a se lega viitoare căsătorii.

Voia bună ţinea până la lăsarea întunericului, când mulţimea se risipea, iar feciorii ( garanţii) plăteau lăutarii şi apoi împărţeau banii rămaşi.

În ultima jumatate de veac, meşteşugul ţesutului şi al cusutului s-a restrâns foarte mult, iar în cadrul obiceiului s-a schimbat un element esenţial: locul odoarelor de altădată l-a luat tablourile de familie, făcute cu prilejul unor evenimente din viaţa oamenilor: nuntă, botez, înmormântare. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, obiceiul a rezistat în viaţa culturală rurală pâna aproape de sfârşitul secolului XX, reunind comunitatea locală în zile de mare sărbătoare creştină. Practicându-se izolat în satele din Olt, Teleorman, Dolj, obiceiul a căpătat mai mult sensul de spectacol, pierzându-şi autenticitatea în defavoarea ritualului precreştin care a stat la baza lui, începutul Anului Nou Pastoral.

În scopul reînvierii acestui obicei, în aceste sate se organizează astăzi Govia, fiind implicate autorităţi locale, elevi, dascăli instructori, transpunând publicul prezent în lumea satului din trecut, cu rolul de a integra tradiţia în ambientul modern.